“..nu votăm din teribilism!”

Conferinţe..nerăbdare şi interes real…ajungem acolo, şi ajungem ca echipă..una formată din cinci tineri, cinci studenţi, cinci posibili votanţi, totuşi un front neatacat. Şi pe lângă multe lucruri frumoase pe care le aflu, lucruri de care sunt sigură că ma voi folosi în viitor, aflu că tinerii nu sunt publicul –ţintă a multor politicieni, şi de ce? Pentru că nu votează ))). Făceţi-mă să înteleg- noi nu votăm, astfel că nimeni nu ni se adresează cu un mesaj electoral relevant?…sau..nimeni nu ni se adresează..DECI nu votăm????? Pentru că din momentul în care nimeni nu ni se adresează direct, cu un mesaj coerent şi relevant….dacă nimănui nu îi pasa astfel încat să îşi concentreze resursele şi asupra mea, de ce să votez? Pe cine să votez?? Se spune că nu ne implicăm din teribilism, asta a fost cel puţin ce am auzit la conferinţe , pentru că noi suntem veşnic nemulţumiţi, nimeni nu e destul de bun pentru noi, noi nu votăm pentru că aşa ne încadrăm în “tiparele” impuse de vârstă… FALS! Eu nu votez pentru că nimeni nu mi se adresează în mod direct, pentru că politica se situează rece în afara mea, în afara anilor mei de studenţie, sau a celor de proaspăt licenţiat. Pentru că nu văd programe adresate mie, campanii coerente dar totodata ieşite din tiparul clasic. Pentru că nici un politician nu vine în facultatea mea să ţină o conferinţă, o dezbatere, să îmi propună ceva ,un fel de “parteneriat”, pentru că ei sunt acolo, departe..şi mă amortizează. Pe cine să votez? Cine îmi vorbeşte mie? În afară de faptul că ne plângem toţi de politica din ţara asta, problema noastră e că nu cerem nimic cu adevărat. Dacă am avea un standard mai ridicat, sau poate mai multe pretenţii expuse puternic, poate am ridica nivelul. Dar ne complacem ..voi ignoraţi-ne ca să vă ignoram, şi apoi să ne plângem de voi. Ceea ce trebuie să conştientizăm…este că şi noi suntem parte din electorat. Şi poate ar trebui să cerem să devenim şi din cel ţintă. Suntem nişte numere dacă nu ne vreţi altfel.

Autor: Laura Fincu

..cam prea amuzanţi!

Eu nu cred că a fost o zi simpatică…..ci una hilară…de la începutul întâlnirii noastre la fosta statuie a lui Lenin (şi încercarea mea disperată de a găsi imensul soclu care se afla, de altfel în faţa mea -dar, noroc de minunaţii mei colegi de echipă, care au găsit un mod de a explica, astfel încât să nu mă rătăcesc: “Vezi două beţe unde ar putea intra două steaguri? ACOLO E!!”. Nu se termină aici evident, pentru că noi, ca nişte participanţi stupid de conştiinciosi, am ajuns cu o oră jumătate mai devreme…noroc de unul dintre noi cu privirea mai ascutită care a reusit să ne arate săgeţile spre olimpiade. Astfel,ajungând mult prea devreme, chiar şi înaintea primei echipe, am început prin a ne “familiariza” cu peisajul, cu locaţia, şi într-un târziu cu alte echipe simpatice, care ne urau care mai de care mai mult succes. Nu ştiu dacă feţele noastre cereau asta, sau toată lumea căuta  să evidenţieze fair-play-ul. Ne-am distrat însă, am apreciat urările sincere de succes şi ne-am întors spre noi, spre noi ca echipă. Şi asta  presupune multe replici, multe râsete, în afară poate parea ca ne hârjonim mai mult decat ne distrăm, dar poate aşa functionăm noi. În fond, încercam sa ne depăşim emoţiile şi să ne susţinem reciproc, şi pentru unii dintre noi, olteni mai putin răsăriţi, depăşirea emoţiilor constă într-o isterie hilară.

Astfel, din câte am văzut noi, am fost percepuţi cam prea  amuzaţi. Şi ne-a bucurat mailul pe care l-am primit, dar mai mult decât orice ne-a ambiţionat şi mobilizat. A fost imboldul pe care îl aşteptam să ne facem treaba şi mai bine.

Autor: Laura Fincu

Ziua Z..

E deja ziua cea mare … ziua preselecţiilor, o zi lunga cu siguranţă ( mai ales pt mine). Ceasul sună în liniştea dimineţii: e deja 4, ora la care trebuie să mă trezesc să plec spre Bucureşti. Mă îmbrac în grabă (fără să observ frigul de afară ) şi plec spre gară. În tren atmosfera este de-a dreptul dezolantă, doar 2 bătrânele în compartiment care îşi povestesc ultimele păţanii şi despre degradarea societăţii de azi. Printre reprizele de somn şi tras cu urechea la discuţia co-partenerelor de drum ajung în Bucureşti … dau în gară şi de Andrei şi plecăm spre locul de întalnire cu restul grupului: Casa Presei. La umbra soclului unde trona cândva statuia lui Lenin stabilim planul de bătaie pentru ziua respectivă. Ajunşi la locul cu pricina ( şi cu ajutorul săgeţilor plasate de organizatori) încercăm să vedem cine mai e prin zonă, eventuali cunoscuţi … să vedem concurenţa ca să zic aşa. Printr-o coincidenţă sau nu pe foarte mulţi din „concurenţi” îi ştiam din alte proiecte. Lucru bun sau rău ? Greu de zis numai că am realizat că cercul celor care activează în astfel de evenimente este destul de restrâns. După ce testăm terenul ne hotărâm să ne retregem ca să mai discutăm … în fapt am avut parte de o repriză de tachinări între Andrei şi Laura … nu că ar fi ceva neobişnuit . Reîntorşi în „sala de aşteptare” constatăm că suntem cea mai gălăgioasă şi bine dispusă echipă … din cauză că eram foarte bine pregatiţi? nici vorbă, dar ne place veselia. Emoţiile au început să se simtă când eram în faţa uşii ce ne despărţea de „fiorosul” BOARD. Planul nostru de atac nu prea a mai fost respectat, dar per ansambu cred că ne-am descurcat, am dovedit că ne putem susţine unii pe alţii în situaţii mai grele … în ciuda feedback-ului destul de slab primit la sinergia echipei. Finalul zilei a fost cum nu se putea mai bun: „Felicitări echipei I know …”

Poveste

Joi. E dimineaţă şi se ştie prin ce trebuie să treacă ochii fiecăruia pentru a se deschide într-o nouă zi. Mâna pleacă spre telefon pentru a-i pune întrebarea obişnuită: “Cât e ora?” Ca de obicei, răspunsul aparatului te surprinde neplăcut. E cu câteva (zeci de) minute mai târziu decât te-ai fi aşteptat şi de-aici începe zăpăceala care ne caracterizează vârsta. Stânga, dreapta, apoi, peste câteva sute de secunde sfidezi uşa şi o laşi din ce în ce mai mult în urmă.

Drumul e greoi, dar în cele din urmă ajungi la un acord cu sfertul de oră numit din motive necunoscute (mie) “academic“. Impactul cu ceea ce se întâmplă în jurul tău nu e tocmai firesc. Sunt mulţi oameni pe care nu ţi-ai imagina că-i vei întâlni vreaodată, asta mai ales pentru că numărul acelor la care te-ai gândit când te-ai îmbrăcat în grabă nu a ajuns în nici un caz la patru. Nu prea există motive pentru priviri prietenoase, dar se găseşte timp pentru încurajări fără fond.

“Nu există învinşi, vor fi numai învingători“, se aude de undeva dintr-un lateral vag. Serios? Crede cineva în clişeul ăsta pe care nici cercurile olimpice nu-l mai răspândesc? De ce e nevoie de forme de-astea de împrietenire forţată? Oricum, trecând peste exprimările nesincere de solidaritate, minutele se topesc şi ne trezim în faţa unor oameni constituiţi în BOARD  Aici, nimic din ce stabilisem anterior nu mai rămâne valabil, lucru dovedit de cifrele din dreptul SINERGIEI echipei (ce-i cu termenii ăştia?) în punctajul pe care l-am obţinut.

Ni s-au părut amuzante reacţiile pe care le-au avut restul concurenţilor în momentul în care au părăsit sala de care toată lumea se temea, deci nu aveam cum să nu întâmpinăm cu zâmbetele pe poziţii abordarea propriei noastre prezenţe acolo. Păstrăm totuşi confidenţialitatea asupra celor întâmplate INSIDE (uite ca am folosit si noi un de-ăsta, da?) 

Finalul unei zile simpatice? “Salutare membrilor echipei I Know! Va felicit pentru calificarea in finala Probei de Comunicare Politica!”. Care-i până la urmă treaba cu învingătorii şi învinşii?

Autor: Emi Roşu

..e ţara în care adaptarea este esenţială

“La mine-n faţă e liniştit, blocul 4, un cartier obişnuit fără grădină fără garduri, fără ce îţi trebuie ca să te saturi, copiii cresc..e viaţa ca la teatru”..
Cam pe aici ne trezim.. în Balcani, în “curul Europei”, într-o ţară pe nume România care, probabil în curând, îşi va înlocui primele 3 litere din nume pentru a-şi construi, corect – fără ţigani, brand-ul de ţară, un loc în care libertatea a fost înţeleasă greşit. Nu ne miră, nu ne flatează, e ţara în care democraţia este predată în facultăţi de dragii noştri lideri PCR-isti. Ne aflăm la graniţa dintre nepăsare şi extremism.. în locul în care, nimănui nu-i pasă de tine dacă tu nu eşti altceva decât un nimeni..ne aflăm în “găleata cu lături”..şi ne place, savurăm..
Trăim într-o ţară în care toţi cer dar nimeni nu oferă, într-o ţară în care toţi au drepturi dar nu şi obligaţii..suntem în locul în care “teoria furăciunii” este upgradată constant, este împământenită sârguincios şi cu sprijin unanim..e ţara în care adaptarea este esenţială.. înţelegerea “circuitului şpăgii în sistem” reprezintă un capitol din Biblia României..
Şi discutam despre comunicare politică..discutăm despre cum să..convingem nişte câteva, zeci, sute, mii de oameni.. studiem, analizăm, teorii, manipulare.. prindem câte un pic gustul puterii.. ni se flutură apoi perspective, funcţii, avantaje.. începem să credem ce spunem..începem să ne construim aparatul argumentativ prin care să ne scuzăm în faţa noastră.. ni se aruncă, treptat, câte un oscior..din ce în ce mai mare.. ne trezim cu ceva relaţii, cu ceva influenţă, cu puterea unui vot decisiv.. dar, eşti doar unul dintre cei ce votează pentru alţii..

Autor: Andrei Răduţ

Ce facem în afară….?

Mihai participă la o groază de traininguri în şi în afara ţării, se provoacă în mod constant şi îi place tot ce face. Odata cu implicarea într-un proiect se dedică acestuia sută la sută, şi tot ce face i se potriveşte. Zâmbeşte mereu, e un optimist convins, constant plin de energie…şi mai găseşte timp să şi cânte imnul oltenilor oricând se oferă vreo ocazie.

Andrei e un conglomerat de contradicţii…organizează, cu Mihai, cupe de fotbal, şah, baschet, concursuri, conferinţe si multe altele. Găseşte timp pentru toate, se provoacă mereu pe sine şi pe cei din jurul lui. E încăpătânat, visează şi luptă să înfăptuiască tot ce îi stă în putinţă. Se examinează constant. Cei doi fac o echipă foarte bună şi excelează ca duet  în orice se implică.

Andra e al treilea membru al acestui distructiv clan oltenesc. Pe Andra te poţi baza întotdeuna în cazul că vei simţi că cineva e prea drăguţ cu tine nemeritat. Andra va fi sinceră întotdeauna, în orice, atât în ceea ce o priveşte, cât şi în ceea ce are legătura cu ceilalţi. Poţi discuta ore în şir cu ea cinematografie şi istorie, şi întotdeuna te va însoţi la o bere.

Emi….am ajuns la Emi…Nici nu ştiu cum pot face o descriere demnă de el. E sufletul echipei, sarea şi piperul nostru..e cel ce întotdeauna ne-a binedispus când a simţit că stresul nu mai e constructiv, şi o face cu o naturaleţe extraordinară. E mereu degajat, dar totodată implicat. A ştiut întotdeuna să ne facă să zâmbim.

Eu, Laura….Sunt cel mai stresat membru al echipei. Cel ce agaseaza constant ’’Da’ ce mai avem de facut ?  Da’ până când ? Da’ sigur acolo ? ”.Nu ştiu..îmi caut un drum.

Avem de toate. Spirit, armonie, isteţime, argumente, şi ne simţim bine unii cu alţii.

Am cea mai bună echipă…….şi nu mi-aş fi dorit alta.

.

Autor: Laura Fincu

Trăiască Vorononin! Trăiască toţi alegătorii lui..morţi!

Să-l lăudăm pentru curajul nebun de a măcelări o ţară întreagă în spirit. Pentru curajul de a râde în nasul alegătorilor vii care nu l-au ales. L-au ales morţii. Sâc. Ce să înteleg din asta ? Că numai pe decedaţi i-a convins Voronin că e cea mai bună alegere ?

Un om, accente de tiranism, un om care vrea să ne convingă pe toţi că limbă română nu e aceeaşi cu limbă moldovenească, un om care a dorit să schimbe plăcuţele liceelor din Republică din licee româneşti în licee moldoveneşti. Un om a cărui avere e un sfert din Pib-ul săracei ţări. Un om care izolează un stat. Un om a cărui armata bate tânăra speranţă a Moldovei în închisori, în timp ce distinsele posturi tv ale acestei distinse guvernări difuzează programe cu tineri cântând la vioara.Ei nu vad, poate ei nu pot. Dar noi da. Noi am trecut o data prin asta şi ştim ce înseamnă să te simţi uitat de o întreagă lume.De o Europă întreagă ,şi mai rău, uitaţi de alţi români. Spuneţi-le voi că i-am uitat sau că nu îi putem ajuta pe tinerii studenţi rămaşi în România de Paşte, pentru că nu are nici un rost să se mai întoarca acasă. Spuneţi-le voi că depinde numai de ei. Că noi ne uităm neputincioşi la televizor…cum mai moare încă un tânăr. Oare aşa se uitau şi alţii la noi acum 20 de ani ?

Astăzi, 18 aprilie 2009, Jurnalul de Chişinău scria : «  Autorităţile comuniste spun oficialilor europeni că vânătăile de pe corpurile manifestanţilor sunt pictate ».Să le spunem asta şi lor…tinerilor..să apelăm la autosugestie. Stimate Voronin,spuneţi-le ”copiilor ” dumneavoastră că nu s-a întâmplat nimic, că totul a fost un vis urât, că nu mai aveţi nici un deţinut în puscărie, că nu le e foame şi au libertate. Poate aşa, stimate Preşedinte, la următoarele alegeri nu veţi mai avea doar 183.000 de alegători decedaţi, ci în spirit, veţi avea aproximativ 4 milioane. Paşte Fericit, familiilor care, după cum afirmă oficialităţile Republicii, şi-au primit copiii acasă, Paşte Fericit, Basarabie.. !

Autor: Laura Fincu

Săptămâna Neagră … Săptămâna Scandalurilor!

Cu toate ştirile din ultima vreme ( prilej de mare bucurie pentru mass-media de la noi ) am uitat de Marea Sărbătoare a Învierii Domnului …  religia nu vinde aşa de bine ca politica, fotbalul sau scandalurile. Poate că ne-am fi dorit o Săptămână Mare mai liniştită cu mai multe mesaje de solidaritate, de înţelegere, de respect şi nu cu infuzii mediatice referitoare la arestări, scandaluri şi corupţie. Oare am uitat să mai fim oameni, să ne rugăm, să ne comportăm ca fii aceluiaşi Domn Iubitor ? Câteodată cred că da. Sincer, îmi doream mai multe ştiri despre oameni care ajută alţi oameni, despre Sfintele Sărbători, despre obiceiuri, despre românii care se află departe de ţară …. dar din păcate asta nu e comercial şi noi trăim într-o lume a economiei de piaţă, o lume dezumanizată care nu mai crede în principii şi valori, ci doar în puterea banului şi a relaţiilor. Paşte Fericit !

Autor: Alex Mihai Ghigiu

S-a trezit justiţia?

Suntem obişnuiţi să nu se întâmple nimic notabil în lupta împotriva corupţiei, cel puţin asta s-a întamplat în ultimii 20 de ani, iar încercările timide ale DNA-ului de a se lega de diferiţii baroni nu au avut efectul scontat … În ultimele săptămâni observăm însă declanşarea unei adevărat vânători de vrăjitoare în toate domeniile societăţii româneşti de la politică la fotbal. Astfel de la scandalul Popoviciu şi „Doi şi un sfert” am ajuns cu o viteză uimitoare la arestarea lui Gigi Becali şi a finanţatorului de la FC Argeş, Cornel Penescu şi lista pare că se va tot lungii ( plus să nu uitam decapitatarea mai multor clanuri ) …întrebarea firească care se pune este: De ce acum? De ce nu s-a întamplat nimic în ultimii 20 de ani? Cine are interes în toate aceste arestări? Întrebările pot continua, la fel şi posibilele răspunsuri. Unii zic că în spatele acestor arestări ar fi locatarul de la Cotroceni, care vrea să scape de mai multe personaje incomode şi în acelaşi timp să mai câştige şi câteva procente electorale, alţii că ar fi vorba de amestecul serviciilor secrete sau că pur şi simplu justiţia a ajuns la o anumită maturitate – ultima variantă e cea mai puţin plauzibilă. Oricare ar fi motivul sperăm ca această „operaţiune” să ducă în spatele gratiilor măcar o foarte mică parte a „legăturilor murdare” ce se ţes în toate segmentele vieţii româneşti – deşi suntem sceptici. Şi normal aşteptăm să vedem ce capete mai cad, totul pare imprevizibil.

Autor: Alex Mihai Ghigiu

Discriminarea ca pretext..

Întotdeuna am văzut discriminarea iraţională. Lipsită de orice fundament sau argument. Mai degrabă ca ceva transmis genetic. Copilul iubit al intoleranţei. Căutarea oarbă de vinovaţi. In faţa noastră,oriunde găsim. Dorinţa celui puternic dar nesigur de a demonstra. Calitatea, desavarşirea, mulţumirea de sine. De a se demonstra. E prea târziu să scoatem la lumină cele mai mari temeri ale noastre? Faptul că nu suntem speciali cu nimic? Faptul că oricine poate fi înlocuit, oricând? Că majoritatea nu e calitatea, că majoritatea nu mai e standard al performanţei? Discriminarea e grotescul umanului.

S-a dezamăgit România? Suntem una din cele mai intolerante ţări în ceea ce priveşte minorităţile ei . O Românie discriminatorie. O Românie măcinată de conflict. De retragerea în mediocritate. De ce spun că e mediocră? Pentru că nu avem o noţiune a relativităţii. Nu distingem relativitatea normalului. A firescului. Nu încercăm să înţelegem, să conştientizăm, şi să ne asumăm asta. Discriminarea unor etnii lipsite de orice vină în afara aceleia că locuieşte într-o ţară care nu le doreşte e prezentă în toate structurile societăţii româneşti. E un val comod cu care se înveleşte majoritatea, şi cu care se retrage în confortul psihic al faptului ca ea nu…ea e românească..ea e pură.Nu e rromă, nu e maghiară, şi multe altele. Ea e o naţiune demnă…demnă..dar mediocră. Fără noţiunea diversităţii, fără dorinţa de cunoaştere a minorităţilor..o naţiune oarbă ,surdă la propriile ei strigăte de ajutor…bolnavă. Ceea ce nu înţelege această ţară este că Europa nu mai are nevoie de încă un Kosovo, şi conflictul poate izbucni oricând.

Autor: Laura Fincu