Discriminarea ca pretext..

Întotdeuna am văzut discriminarea iraţională. Lipsită de orice fundament sau argument. Mai degrabă ca ceva transmis genetic. Copilul iubit al intoleranţei. Căutarea oarbă de vinovaţi. In faţa noastră,oriunde găsim. Dorinţa celui puternic dar nesigur de a demonstra. Calitatea, desavarşirea, mulţumirea de sine. De a se demonstra. E prea târziu să scoatem la lumină cele mai mari temeri ale noastre? Faptul că nu suntem speciali cu nimic? Faptul că oricine poate fi înlocuit, oricând? Că majoritatea nu e calitatea, că majoritatea nu mai e standard al performanţei? Discriminarea e grotescul umanului.

S-a dezamăgit România? Suntem una din cele mai intolerante ţări în ceea ce priveşte minorităţile ei . O Românie discriminatorie. O Românie măcinată de conflict. De retragerea în mediocritate. De ce spun că e mediocră? Pentru că nu avem o noţiune a relativităţii. Nu distingem relativitatea normalului. A firescului. Nu încercăm să înţelegem, să conştientizăm, şi să ne asumăm asta. Discriminarea unor etnii lipsite de orice vină în afara aceleia că locuieşte într-o ţară care nu le doreşte e prezentă în toate structurile societăţii româneşti. E un val comod cu care se înveleşte majoritatea, şi cu care se retrage în confortul psihic al faptului ca ea nu…ea e românească..ea e pură.Nu e rromă, nu e maghiară, şi multe altele. Ea e o naţiune demnă…demnă..dar mediocră. Fără noţiunea diversităţii, fără dorinţa de cunoaştere a minorităţilor..o naţiune oarbă ,surdă la propriile ei strigăte de ajutor…bolnavă. Ceea ce nu înţelege această ţară este că Europa nu mai are nevoie de încă un Kosovo, şi conflictul poate izbucni oricând.

Autor: Laura Fincu

Advertisement